Mă uit pe Instagram în fiecare dimineață. E aproape un ritual. Scroll, like, scroll, pauză la o postare interesantă, scroll din nou. Îmi place să văd ce mai fac prietenii mei, pe unde se mai plimbă. Dar apoi, inevitabil, ajung să mă opresc la postările unor persoane pe care nu le cunosc personal sau cu care nu mai am tangențe Foști colegi de liceu cu care n-am mai vorbit de ani buni, vedete locale, influenceri globali. Și mă surprind că știu ce a mâncat la micul dejun un om cu care n-am mai schimbat o vorbă de zece ani.
Nu e asta ciudat? Nu doar că mă uit, dar parcă mă și aștept să văd. Ca și cum am avea un drept implicit la viețile altora, servite frumos pe tavă digitală.
Mirajul ”Oricine poate fi influencer”
Observ o diferență fundamentală între cum se prezintă o persoană publică și cum o face un “civil” ca mine sau ca tine. Persoana publică – actorul, cântărețul, sportivul – este conștient de implicațiile expunerii publice. Știu ce au de câștigat atunci când ne arată cafeluța în story. Au învățat ce să spună și, mai important, ce să NU spună. Au învățat să-și controleze imaginea, să-și filtreze viața, să-și construiască un personaj.
Sigur, unii încă au nevoie de mai multă educare decât alții. Vedem destule gafe și momente de sinceritate neintenționată. Dar în esență, ei știu că sunt pe o scenă.
Noi, ceilalți? Tratăm platformele sociale ca pe jurnalele noastre intime, uitând că sunt de fapt panouri publicitare în mijlocul unei intersecții aglomerate.
Postăm locații în timp real, conflicte personale, fotografii cu copiii noștri în ipostaze vulnerabile. Împărtășim detalii medicale, financiare, relaționale – detalii pe care, într-o lume pre-digitală, poate le-am fi împărtășit doar cu cei mai apropiați prieteni.
Sigur că e bine să scoatem din tabu sau să normalizăm anumite lucruri din viața de zi cu zi. Dar cum ne setăm niște limite?
Ce ne facem nouă înșine?
Mă întreb adesea: ce efect are asupra noastră această auto-expunere constantă? Nu doar asupra celor expuși, ci și asupra noastră, cei care privim.
Când fac o fotografie, mă găsesc aranjând scena, schimbând unghiul, aplicând un filtru. Nu mai e vorba doar de a captura un moment, ci de a-l regiza. Nu mai trăiesc pe deplin acel moment – sunt parțial prezentă, parțial regizor. Nu mint în ceea ce postez, doar înfrumusețez realitatea.
Iar când mă uit la fotografiile altora, știu undeva, în adâncul meu, că și ele au trecut prin același proces de editare a realității. Și totuși, îmi permit să fiu afectată emoțional, să compar.
Întrebări pentru noi toți
Ce se întâmplă când nimeni nu mai este doar observator sau doar observat? Când toți suntem simultan și cameră și subiect?
Ce înseamnă intimitate când postăm voluntar detalii pe care nici măcar cele mai intruzive sisteme de supraveghere nu le-ar putea obține fără consimțământul nostru?
Cum ne afectează faptul că vedem constant doar versiunile editate ale vieților altora? Și cum ne schimbă faptul că, în loc să trăim pe deplin experiențele proprii, le pregătim constant pentru consumul public?
Și poate cea mai importantă întrebare: dacă am opri brusc toate camerele, toate ecranele, toate platformele – ne-am mai recunoaște pe noi înșine? Am ști cine suntem când nimeni nu se mai uită?
O propunere
Nu am răspunsuri definitive la aceste întrebări. Dar cred că e important să ni le punem. Să ne oprim, măcar ocazional, din scrollul infinit și din postat.
Să ne întrebăm: De ce postez acest lucru? Pentru cine? Ce aștept în schimb?
Când privim viețile altora: Ce caut aici? Ce nevoie îmi satisface această privire în viața unui străin?
Poate că, paradoxal, conștientizarea acestor mecanisme ne poate reda o fărâmă din autonomia pierdută. Și poate că abilitatea de a face diferența între ceea ce e autentic și ceea ce e performativ – atât la alții, cât și la noi înșine – este una dintre cele mai valoroase competențe în această eră a transparenței forțate.
Pentru că, în final, viața trăită pentru a fi văzută nu este viața însăși. Este doar o umbră a ei, proiectată pe peretele peșterei digitale în care, voluntar, ne-am instalat cu toții.
0 Comments