De ce s-ar putea să nu te salut pe stradă

Uite un reproș de care m-am lovit des în ultimele săptămâni: că nu văd lumea pe stradă. Nu mi se întâmplă doar mie, că am mai auzit de persoane (mai ales fete) care nu observă oamenii în jur.

Mint, nu-i nou reproșul. Odată, n-am văzut-o pe soră-mea la semafor, am traversat prin fața mașinii și m-am uitat spre ea numai după 1 minut de claxoane, când mă pregăteam să o întreb de mama.

La mașini clar nu mă uit, poate doar din mașină. S-ar putea să văd biciclete și trotinete. Adidași mișto. Câini drăguți. Tatuaje, bijuterii. Aproape niciodată fețe.

Amintiri din copilărie și studenție

Am învățat la școli de cartier, unde doar îndreptatul privirii pe direcția cuiva mai șmecher (adică toată lumea, am purtat aparat dentar în gimnaziu) ajungea rapid la ce te uiți, fă? și putea crește dacă ajungeam să avem și contact vizual. Apoi au fost bărbații care se masturbau în public (#ViațaLaCapitală) și căutau privirea trecătorilor. Dar de cele mai multe ori nu mă uit la fețele oamenilor pentru că simt că nu e treaba mea să mă holbez.

Nu pot să mă plâng, așa evit să calc în rahați. Beneficii maxime la prețul minim de a părea arogantă.

Am trecut peste perioada aia, nu sunt traumatizată 😄 Adică nu sunt speriată de oameni, am internalizat niște chestii, doar îmi văd de treaba mea. Când mă plimb, fie prefer să admir clădirile și să mă bucur de oraș, fie am căștile în urechi și acult muzică/podcast, fie am o discuție cu persoana de lângă și sunt atentă la subiect.

Nu este nimic personal. Nici la mine, nici de la alte persoane. Poate suntem aerieni. Poate suntem introvertiți și nu ne plac discuțiile despre vreme. De cele mai multe ori, nu are nimeni nimic cu nimeni. Cât despre mine, trageți-mă de mânecă, strigați-mă pe nume, dați-mi un mesaj 🙂

Photo by Siddharth Bhogra on Unsplash