Când aveam vreo 15 ani, am dezvoltat o pasiune pentru fotografie. Pentru vreo 6-7 ani, am pozat natură, oameni, peisaje, majorate, botezuri, nunți, evenimente sportive. Scoteam ceva decent, dar știam că era loc mult să mai cresc.
Voiam să ajung la București mai repede, să pot face street photography cum vedeam la alții. În orășelul unde locuiam, oamenii nu erau suficienți de interesanți, nu găseam subiecte care să-mi placă.
După București, voiam să cutreier toată lumea ca fotograf pe croazieră, mi-am luat atestat de fotograf pentru asta.
Ajunsă la București, m-am entuziasmat mult la început. Eram fermecată de podul Basarab și chiar am mers (puțin ilegal) cu niște prieteni într-o noapte în stație la 1 să facem poze.
Doar că – SURPRINZĂTOR – nu am făcut carieră în fotografie la capitală.
Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce: mindsetul meu era complet greșit:
- Îmi plăceau fotografiile altora pentru că erau subiecte necunoscute mie. Probabil că și piața din Tecuci ar fi fost interesantă pentru alții, dacă mi-aș fi bătut capul.
- Asociam succesul (fotografii bune) cu un anumit spațiu, în care se întâmpla să fie adunați mai mulți oameni foarte buni. Aveam impresia că dacă m-aș fi aflat în același spațiu, mă molipseam și eu.
- Nu făceam tot ce puteam cu ustensilele disponibile atunci, cu ce era în controlul meu. Aveam un DSLR decent (Nikon D60), aveam libertate de mișcare și mulți prieteni care m-ar fi ajutat. Dar mi-era mai ușor să zic nu se poate, nu e suficient…
Așa că fac tot posibilul să scot cel mai bun rezultat cu resursele disponibile. Să nu mai aștept pentru ocazii, ziua de luni și oportunități (care s-ar putea să nu vină niciodată sau să fie date peste cap de vreo pandemie). I just show up and do all I can – now.
Kudos pentru câțiva dintre oamenii care mă motivau în acea perioadă: Dragoș Asaftei, Ionuț Pancescu, Viorel Munteanu 🙌
0 Comments