click play before reading
Minunata sesiune a dus la o noapte albă, cu un minunat răsărit. Nu țin minte când am prins ultima dată soarele la ora asta. Dar mi-amintesc și mi-e dor de răsăritul de la mare.
Am devenit ușor nostalgică în dimineața asta când mi-am amintit de primul răsărit la mare, la Costinești, după un concert Iris și muzică faină în White Horse. Apoi a fost răsărit în Vama Veche. Și răsăritul de la Gura-Portiței când curățam pește și pregăteam grătarul. Apoi a fost iarăși Costinești. Și răsăritul de la Nisipurile de aur…
Nu mi-amintesc să fi prins vreun răsărit la munte. Dar nu știu câtă magie ar avea.
La mare este probabil un clișeu. Cu teama aceea când vezi câțiva nori și te gândești că nu ai la ce să faci poze. Ce mi-e dor să îmi bag picioarele în apa aia care îi mai caldă dimineața, că și-a păstrat temperatura peste noapte (mi-a explicat la un moment dat cineva fenomenul). Și mai e și frigul acela care te atinge până la oase, dar parcă nu ți-e chiar atât de frig. Se adaugă și somnul de care duci lipsa și mirosul de cafea în pahar de plastic. Și după toate astea, merge și o tură de alergat în picioarele goale pe plajă, făcând slalom printre alge, țigări și adormiți, că tractorul vine pe la 7-8 să curețe plaja.
Vara asta n-am să mă îndrăgostesc, dar voi pleca la mare, să prind răsăritul.
Însă, până una-alta:
0 Comments