Respect pentru orașul în care trăim?

Conform istoriei, orașele (cetățile) erau punctele de civilizație dintr-un ținut. Acolo locuiau cei învățați și cei cu bani, restul “muritorilor de rând” trăind în afară zidurilor cetății, vulnerabili tuturor atacatorilor.

Derulăm ceva sute de ani mai târziu, în orașul lui Bucur.

Probabil cel mai primitor oraș din țara asta, unde nu ești judecat că “vinitura”. Ai venit să muncești, ia de aici. Ai venit să înveți, ia de aici. Vrei să fii primar, ia de aici. În cel mai rău caz ți se spune bancuri cu moldoveni. Oh, wait.

Dacă orașul ăsta ar fi un om, ar fi bătrâna aia care îi ajută pe toți, care are grijă de copiii vecinilor, face de mâncare pentru toți boschetarii, dar toată lumea se pișă pe grădina ei de verdețuri.

Zoom out puțin: ai un trafic odios, cu mașini de la sute de mii de euro, la coji de tablă, amestecate într-o bandă jumate pe sens. Ai trafic în comun îngrozitor: autobuze, trolee și tramvai vechi, ruginite, fără aer condiționat, fără bandă proprie și metrouri vechi, fără aer condiționat. Ai clădiri superbe locuite de asistați sociali care nu-și permit să le renoveze, primăria n-are bani, balcoanele și tencuiala le cad turiștilor în cap.

Din altă perspectivă, Bucureștiul ăsta îți oferă access la:

1. învățământ de calitate (cât poate fi la nivel de țara)
2. locuri de muncă diversificate și bine plătite
3. divertisment pentru toate gusturile
4. zboruri ieftine către oriunde în lume.

Ei, fii serioasă, Gabrielo!

Conceptul de bun comun nu există decât pentru drepturi. Responsabilitățile pentru același bun comun se aruncă în brațele “altora”. Oricine ar fi acei alții, ei trebuie “să facă”.

Alții aruncă gunoaie pe jos. Mie doar mi-a scăpat din buzunar.

Alții traversează aiurea. Eu doar am alergat după tramvai.

Alții vandalizeaza metrouri. Eu doar mă jucăm cu pixul cât vorbeam la telefon.

Alții parchează mașină pe trotuar. Eu stau aici 5 minute, cât mă duc la farmacie.

Alții bruschează femei pe stradă. Eu doar am apreciat frumusețea cu voce tare.

Alții sunt de vina. Eu sunt victimă. Iar că niște victime adevărate, am fost loviți și de sindromul Stockholm, ne blazăm cu situația asta și contribuim “nevinovați” la ea.

Nu mai pot cu Bucureștiul. E orașul meu preferat din țara asta, dar nu mai suport degradarea și nesimțirea de pe ulițele lui. Și jur că nu știu ce pot face eu, locuitor de rând, să repar ceva.