Când uităm din casa cui am plecat

Uneori uităm să fim recunoscători față de părinții noștri. Este uimitoare diferența de comportament între societatea est-asiatică și cea mioritică. Părinții asiatici nu merg chiar pe principiul “eu te-am făcut, eu te omor!”, însă îi fac pe copii conștienți că datorită lor există ei pe lumea asta.

Ne-am învățat să primim for granted tot ce cerem părinților noștri și nu știm să le mulțumim pentru munca pe care o prestează, în final, pentru noi. Fie că finanțează o colecție nouă de haine, fie că finanțează mobilarea unei camere, părinții fac asta pentru ca odraslele să trăiască și să se dezvolte în condiții mai bune decât au avut ei.

Mi se pare trist să văd atâția oameni de mult trecuți de vârsta pubertății, poate chiar cu copii, care se poartă de-a dreptul urât cu proprii părinți. În schimb, insistă să fie respectați și ascultați de copiii din proprietate. Ca un fel de rac care vrea să-și învețe puiul să meargă drept, fără a putea să-i dea concret un exemplu.

Când eram mică, știam foarte bine o poveste, pe care acum nu o mai știu în detaliu. Se făcea că un băiețel care, în dorința de a le arăta părinților afecțiunea sa, le-a dus într-o zi mâncare într-o strachină veche, de lut. Părinții au fost uimiți și nu înțelegeau de ce a ales-o pe aceea dintre toate farfuriile frumoase de porțelan. Răspunsul băiețelului a fost: “Pentru că așa am văzut că îi duceți de mâncare lui bunicu’ și am crezut că așa ne purtăm cu părinții noștri.”

Dumnezeu e martor că nu am fost cel mai bun copil din lumea asta. Însă acum sunt în tranziție, încerc să-mi schimb comportamentul și să le arăt cumva alor mei cât de mult apreciez tot ce fac ei pentru mine. Cred că este important să nu uităm de unde am plecat și cine sunt oamenii care au fost lângă noi dintotdeauna.