Stau și mă gândesc uneori cum este mai bine să fii ca individ: să te raportezi constant la criteriile altora sau alegi să mergi pe sistemul personal de principii?
E puțin tricky situația pentru că ți se întâmplă deseori să nu ai încotro și să faci mai multe compromisuri decât îți dorești pentru a îi mulțumi pe ceilalți (părinți, familie, prieteni, angajatori). Mă întreb însă care este limită?
Acum, cei mai adulți dintre cititorii mei vor spune că sunt încă prea crudă, că atunci când voi vedea cum este să nu ai ce pune pe masă, nu te mai gândești la limite, faci orice. Însă cât de corect este asta pentru noi?
Uităm că noi suntem singuri pe lumea asta. Că părinții, frații, prietenii, toți, se duc la un moment dat. Așa este viața. Însă singura constantă din viața noastră suntem noi. Și atunci, de ce să nu facem ce este mai bine pentru noi, deși în viziunea celorlalți este complet greșit?
Cunosc cazuri în care oamenii și-au pus în cap toată familia , să facă profesional ce vor ei. Iar în momentul de față, au un câștig lunar mai mare decât suma salariilor părinților. Cum o fi asta?
Revenind la ideea principală: atunci când faci o alegere, fie ea religioasă (că devii protestant), profesională (când ești freelancer), sentimentală (dai la o parte pe cineva din viață ta), sau mai știu eu din ce domeniu, te gândești cum îi afectează pe cei din jurul tău? Politically correct ar fi să da, că nu suntem sălbatici, trăim într-o comunitate unde libertatea noastră se încheie acolo unde începe libertatea celuilalt.
Lorena Lupu spunea în Hyde Park cum că “Familia te toarnă în forme, însă prietenii te acceptă așa cum ești.” Mă gândesc cât de valabilă este această afirmație. Oare doar familia impune niște pretenții, sau și prietenii iti modelează deciziile, conștient sau nu?
Sunt multe întrebări în acest articol. Sunt pentru mine, să-mi fac ordine în gânduri, și sunt pentru voi, să meditați la locul în care sunteți în relația cu voi înșivă.
0 Comments