Mintea mea creaţă debitează multe tâmpenii, astăzi despre copii unici la părinţi şi cei care mai au fraţi. Uneori sunt cam răutăcioasă faţă de cei care sunt singuri la părinţi. Îi judec (poate) greşit doar din acest punct de vedere.
Majoritatea celor care nu mai au fraţi/surori sunt foarte egoişti, cred că totul li se cuvine şi nu acceptă să li se refuze mofturile. Nu prea ştiu să aprecieze ce li se oferă şi nici munca celorlalţi. Sunt obişnuiţi să primească totul pe tavă. Părinţii fac orice pentru singurul moştenitor al familiei. Bineînţeles, nu generalizez. Cunosc de asemenea ‘copii’ ne-răgâiaţi, ne-alintaţi şi corecţi.
Eu sunt mezina familiei. Mai am o soră mai mare. Şi numai ea ştie de câte ori nu avea voie să mă certe pentru că “e mică şi nu ştie”. Am fost alintata familiei, în mod cert. Însă, am învăţat să apreciez altfel lucrurile. Faptul că am fost mereu comparată cu sor’mea (mai mult sau mai puţin conştient) m-a impulsionat să încerc să fiu mai bună ca ea (deşi nu prea-mi iese). Sunt sigură că asta se întâmplă şi în alte familii.
Cum am spus şi mai sus, nu generalizez. Situaţia se poate răsturna oricând. În opinia mea, totul ţine de părinţi şi de educaţia pe care aceştia le-o oferă odraslelor de mici.
Vor urma şi alte articole din categoria – Părinţi şi copii 🙂
0 Comments