Începem cronologic.
***
Cu vreo lună în urmă, participam la o conferință dedicată femeilor antreprenor, cu scopul de a promova un eveniment (și a cunoaște niște femei care te impresionează prin ceea ce fac). În pauza de prânz am stat la masă cu câteva doamne din Basarabia. Printre 5 cuvinte în română cu puternic accent moldovenesc și 3 scăpări rusiste, m-am integrat perfect. Vorbeau de afaceri, de creșterea lor și mai ales despre parteneriate internaționale.
Prin experiența lor am descoperit că românii s-au murdărit la gură de vorbe mult prea politicoase, de la occidentali. Românii, în comparație cu ucrainienii (pentru a folosi exemplul dat de cele trecute nițel prin viață) te tot amăgesc și-ți promit câte în lună și în stele. Le e teamă, rușine sau mai știu eu ce, să te refuze din prima.
***
Câteva săptămâni mai târziu, pregătiri mari pentru conferință. Voiam să dăm câteva premii, aveam nevoie de parteneriate, cel mai simplu a fost să apelăm la librării de carte străină. Au fost două care au spus că ne ajută, din motive etice, ne-am hotărât să rămânem doar la una. Promisiuni frumoase, colaborare fructuoasă, “îmi dați pe mail mai multe detalii, însă colaborăm cu siguranță!”. În ajunul evenimentului nu reușeam să mai dăm de nimeni.
În momentele acelea mi-am amintit de doamnele din Basarabia, cum povesteau dezamăgite că le este greu să colaboreze cu românii, pentru că nu sunt serioși.
***
Să ne fi influențat atât de mult globalizarea și deschiderea către vestul Europei? Chiar am devenit atât de înțepați? Ne e rușine să recunoaștem că nu avem resurse pentru a susține un proiect?
Lecție învățată: spune pe bune, atunci când nu poți. Nu încurca pe alții că poate reușesc să găsească ceva mai fain, dacă-i anunți din timp. Dacă tot nu poți face bine, măcar nu face rău.
0 Comments