Ne rămân doar Umbre

Văzusem primul episod din Umbre atunci când s-a lansat online. Îmi plăcuse, însă nu aveam timpul necesar să-l urmăresc mereu. Mai aflam ceva nou din toate articolele care blamau vocabular colorat al personajelor. Scrisesem și Umbre pe un post-it care trebuia să-mi amintească ce filme să mai văd și atât.

Acum vreo lună și jumătate, Simona m-a luat la un party care celebra sezonul 2 al serialului. Atunci m-am hotărât să-l reiau și să-l văd până la capăt.

***

Serialul Umbre mi se pare prea puțin ficțiune. Este rupt din realitatea bucureșteană. De când l-am terminat de văzut și merg prin București, mă simt ca într-un film. Studenții rătăciți de pe la Universitate (cum am fost și eu), bucureștenii cu gura mare și foarte expresivi fizic, babele care te ceartă dacă nu le lași locul, controlorul de RATB cu care rezolvi amendă cu 10 lei, florăresele de la colț de stradă care te atrag cu un buchet pentru domnișoara frumoasă?, homleșii de la gara de nord, pe care îi vezi când intră în canale, Centrul vechi și petrecerile sala și câte și mai câte. Iubesc Bucureștiul, este un oraș extraordinar și dezgustător în același timp.

Umbre mi-a amintit de serialul Băieți buni, îl mai știți? Cât mi-a plăcut și acela! E capitala României, e București, e mai mult decât atât

Umbre prezintă o realitate paralelă în care trăim, însă pe care preferăm să nu o vedem. Scriam cândva că Bucureștiul te pregătește pentru viață – despre asta vorbeam.

Piesa asta îmi cânta mereu în cap când mă gândeam la serial. M-a făcut să zâmbesc când am descoperit-o la final.

Îmi plac actorii. Toți, fiecare rol. Probabil că sunt trăiți pe aici de au reușit să intre așa de bine în pielea personajului. Sau poate că sunt doar foarte buni la ceea ce fac. Sunt foarte curioasă să văd sezonul 2 și să văd ce se întâmplă.

Spoiler: fiic’sa lu’ ăla rămâne însărcinată cu fii-su lu’ ăla.