Iubire după 30 de ani

Știu o poveste potrivit căreia descoperi iubirea atunci când îți găsești jumătatea. Cândva, demult, cică am fi fost niște sfere, un soi de androgin, însă am fost despărțiți pe din două și de aceea ne petrecem viața căutându-ne jumătatea.

Are sens?

Pentru mine nu are. Sau cel puțin nu încă. Când trăiești într-o lume în care contează din ce mediu vine perechea, când nu trebuie să amesteci viața profesională cu cea personală și când divorțul este la o semnătură distanță, parcă e prea multă energie ce trebuie consumată. Așa că te mulțumești cu ce găsești. Sau cu ce nu, e ok oricum.

Și-atunci cum o fi să trăiești toată viața cu aceeași persoană? În fiecare dimineață, să te trezești lângă același om, să-ți bei cafeaua cu același om și seara să te așezi în pat lângă același om. Nu ai nicio scuză bună să dormi singur.

***

Am fost pentru două săptămâni acasă și m-au amuzat “certurile” alor mei. Ba că tata întârzie mereu la masă, ba că mama nu a pus suficient piper în mâncare. Discuții pe care le aud de când mă știu. Iar acum m-am simțit bine să le aud, căci știam că le este bine.

În urmă cu 30 de ani, pe 28 august, tata a vrut să-i dea acelei zile un dublu sens: s-a însurat de ziua lui.

Au trecut 30 de ani în care doi oameni extraordinari au trecut peste mii de obstacole pentru ca acum să se mândrească cu 2 fete, un ginere și 2 nepoți, 6 perechi de fini, o familie extraordinară cu totul, o casă ca-n povești și cu multă fericire.

La mulți ani!