Cum îs oamenii de la oraş

Cum scriam ieri, am fost câteva zile frumoase în capitală. În astea câteva zile, am întâlnit mulţi oameni.

Nu ştie ce se întâmplă de, pe tren, şi la dus şi la întors, toate locurile din juru-mi erau ocupate. Nu mi s-a mai întâmplat să fie aşa aglomerat, din câte mi-amintesc eu acum. Şi colegii de vagon erau aşa bine dispuşi şi simpatici! Mi-o fost drag să merg. Chiar dacă drumul spre casă mi se părea că nu se mai termină, că mi-era somn şi nu puteam adormi neam.

Da’ în frumoasa capitala… mi s-o urât tare!

Am realizat că eu nu-s rasistă chiar degeaba. Adică într-una din serile când mă întorceam de la Mogoşoaia, nişte coloraţi au început să ţipe la o bătrână şi să o facă de tot râsul în microbuzul plin. Mai sunt babe antipatice, da’ la asta se vedea pe faţa ei că-i nevinovată.

Apoi, fusei cu sor’mea în Unirii. Să ajung în Bucureşti şi să nu merg în H&M e o blasfemie la adresa mea de fată stilată! Am fost, am văzut, nu mi-a plăcut mare lucru, am plecat cu sacoşa goală, da’ asta îi altă poveste. Acolo, în Unirii, m-au enervat nişte fufe-fumei foarte tare. Cu aerul lor de femei rafinate şi cu bani, te înghionteau, te dădeau la o parte cu o nesimţire crasă [cum zicea o fostă dirigă]. Adică madamele astea nu se cunoşteau între ele, le-am întâlnit pe etaje diferite, da’ erau la fel de nesimţite! Şi când am ieşit în stradă, a naibii că dădui iară peste nişte dudui de astea. Eu, ce să zic, mai am prostul obicei de la ţară de a zice scuze când lovesc din greşeală pe cineva.

Ehehe, tre’ să mă învăţ şi cu asta, nu?