Mă consider o persoană cu principii solide și rar le încalc de dragul unei situații. Consider că respectul reciproc este cheia unei colaborări benefice între oameni, cred că dacă nu poți bine, măcar să nu faci rău și că nu trebuie să judeci un om în funcție de ideile sale, ci în funcție de acțiunile sale.
În urmă cu vreo doi ani, eram în alt loc “profesional”, să zic așa. Ajunsesem cumva în zona de confort, unde cunoșteam pe toată lumea, știam ce se va întâmpla în viitor, devenisem chiar puțin arogantă pe ceea ce făceam.
Cunoșteam pe toată lumea de cel puțin un an de zile și îmi permiteam să expun o părere tranșantă – pozitivă și de prea multe ori negativă – despre oricine și cei din jur mă suportau doar prin prisma rezultatelor pe care le aveam. Atunci nu credeam că cineva poate evolua în gândire și mod de lucru și rămâneam cu aceeași impresie – de foarte multe ori negativă – chiar dacă erau situații diferite și acțiuni în beneficiul tuturor.
Trecusem deja o dată prin majoritatea activităților și aveam impresia că pot prezice tot ce avea să se întâmple într-un proiect, chiar dacă erau contexte diferite și generațiile se schimbau destul de des (așa-i în mediul studențesc).
Devenisem ușor arogantă prin prisma informațiilor pe care le aveam. Nu știam absolut totul, însă știam suficient încât să stau foarte bine în bula mea, în zona mea de confort.
Practic, nu eram în stare să văd ceva bun în vreo acțiune a cuiva care mi-a făcut la un moment dat o impresie proastă. Și am greșit de foarte, foarte multe ori, iar oamenii respectivi nu au ținut minte despre mine ce am făcut bun, ci cum i-am făcut să se simtă. Guess what – sigur nu e de bine.
Ce vreau să spun este că e important să avem grijă mereu cum ne purtăm cu ceilalți, că putem face rău fără să ne dăm seama – putem demoraliza, afecta mersul lucrurilor, distruge relații interumane.
0 Comments