Declarație de iubire către o mașină

Mi-a trecut, mă simt mult mai bine. Se pare că era o problemă cu vinul și cu ciocolată, nu erau bune la București. Trebuia să le savurez acasă, venite din partea tatălui (vinul) și din partea mamei (ciocolata).

Trebuie să recunosc că starea mea s-a schimbat radical în momentul în care am călcat accelerația Opeluței și schimbam vitezele una după alta rapid și curentul de la geamul deschis îmi ciufulea părul. Nu știți cine este Opeluța? Păi să vă povestesc:

Nume complet: Opel Astra H. Draga de ea împlinește luna asta 8 anișori. A fost în Top 5 mașini din Europa în anul 2005. Eu o conduc de 2 ani de zile. Este mașina părinților mei, însă m-am obișnuit rapid cu ea. O prefer, deși este mai joasă decât cealaltă*.

Îmi place mult să o conduc la asfințit, când cerul are 10.000 de nuanțe și șoseaua este liberă. Îmi place și noaptea, când suntem noi și tirurile.

Ador cum se reglează farurile cu xenon, automat, atunci când pornesc mașina. Și cum toarce motorul. Și mai ales ador senzația celor 100 și ceva de cai care mă împing în fundul scaunului atunci când accelerez. Ea însă rămâne stabilă pe șosea, mi-a dovedit-o de zeci de ori când ne grăbeam spre casă pe furtună.

Cum am scris mai devreme, merg cu geamul deschis. Îi funcționează clima, nu-i bai. Mie doar îmi place să aud curentul provocat de viteză. Și sunetul roților pe pietriș. A, și-mi mai place că are portbagajul mare și mereu mai e loc de ceva.