Săptămâna trecută vă spuneam că George Arion e un tip mişto şi că am cea mai nouă carte a lui.
M-a mâncat undeva, ca s-o spun pe şleau, să m-apuc să o citesc. Atât mi-a trebuit, că nu am mai lăsat-o din mână. Romanul poliţist nu era chiar my thing, dar Fortăreaţa nebunilor mi-a schimbat total părerea.
De fapt, Andrei Mladin m-a cucerit. Redactorul publicaţiei Flacăra are un umor fin şi un ironism care te ameţeşte. Adică pe mine m-a ameţit. Este exact my thing! Lui îi aparţine replica legendară, dată după ce i s-a spus să înceteze cu râsul:
Râsul e animalul meu preferat. E adorabil ca animal de companie. N-am cum să renunţ la el.
Ignoranta de mine a văzut în romanele poliţiste doar multe pagini adunate, care nu transmit nimic, care nu te învaţă nimic, după a căror lectură nu rămâi cu nimic. Nimic mai greşit! Acestea îţi deschid ochii şi mintea şi te face să vezi esenţa dintre toate aparenţele care ne înconjoară. Căci sub orice ştire, imagine, vers, se ascunde ceva.
Undeva se întâmplase ceva – vreun incendiu, vreun jaf, vreo crimă – pentru că vreo câţiva reporteri şi fotoreportero se repeziseră buluc spre ieşire. Începea o nouă cursă – care ziar va ajunge primul la locul faptei? Care televiziune va transmite prima? Ce radio va emite întâiul în eter mare ştire? Celor ajunşi mai târziu nu le mia rămâneau decât firimiturile. Iar când nu ai audienţă, n-ai nici câştiguri din publicitate. Cine se bazază doar pe vânzăile de la chioşcuri are o strategie greşită.
(…) Haita flămândă repezindu-se să se hrănească din tot ce înseamnă un accident, un asasinat, un act terorist. Încierându-se cu alte haite pentru a înşfăca bucata cea mai gustoasă, ca după aia s-o mozolească până nu mai rămâne nimic din ea. Fărădelegea aduce profit celor care ştiu s-o împacheteze meşteşugit în cuvinte şi imagini. (pg. 16)Cei mai mulţi oameni se folosesc de telefon pentru a flecări vrute şi nevrute. Sunt singuri şi vor să se simtă soncetaţi la lume. Nu pot să stea o oră fără să spună ceva şi nu au pe cineva în preajmă pe care să se descarce. Le place să se audă, se încântă de sonoritatea cuvintelor, şi nu-i interesează dacă, la capătul firului, e cineva smuls de la treburile sale, fără niciun chef de conversaţie, şi , de aceea, răspunde monosilabic, doar-doar peropinentul va pricepe şi îl va lăsa în pace. Şi tocmai când crezi că, în sfârşit, calvarul s-a terminat, cel care te-a sunat îşi mai aduce aminte de ceva, şi urmează noi amănunte, la fel de insignifiante ca şi precedentele. În acelaşi timp, cineva căruia îi crapă buza din pricina unei urgenţe, găseşte linia ocupată. Din păcate, pentru limbarniţă încă nu s-a găsit leac. Şi tot din păcate, tăcerea nu e de aur, aşa cum se spune. Dacă ar fi fost aa, aş fi fost demult bogat. (pg. 103)
0 Comments