Alpin Film Festival e genul de eveniment pe care îl tot vedeam anunțat la Brașov și îmi spuneam că „poate anul ăsta ajung și eu”, fără să se întâmple încă. Așa că m-am bucurat când caravana a poposit la Cinema Muzeul Țăranului și am putut să văd măcar o parte din filmele pe care altfel le prindeam doar din trailere și postări. Festivalul adună documentare despre munte, natură, aventură și oamenii care își împing limitele într-un mod foarte concret, nu doar frumos de spus în descrieri.
Prima proiecție a fost „Radu, ești ok?!”, cu Radu Restivan. Dacă îl urmărești deja, știi că vine din zona alergării urbane și a comunităților care s-au strâns în jurul acestui obicei. Filmul nu e doar despre un om care aleargă mult, ci despre ce se întâmplă cu tine când ajungi în punctul în care corpul și mintea nu mai merg în același ritm și totuși continui. Mi-a plăcut că nu s-a ferit de momentele mai grele, de oboseală, de îndoială, și tocmai de aceea mi s-a părut mai relevant decât multe clipuri „motivaționale” pe care le vedem online.
„Ad Astra per Aspera”, cu Adrian Laza, a schimbat registrul și a mutat experiența montană în zona alpinismului și expedițiilor montane. E un film despre un om care a făcut cale 14 vârfuri de peste 8.000 de metri în decurs de 7 ani, ultimul la 60 de ani. Dar ce mi-a rămas mie dincolo de cifre, e felul în care muntele devine o formă de verificare personală: ce te ține acolo, de ce te întorci, cât poți să duci.
După film a urmat o discuție moderată de președintele festivalului, în care Adrian Laza a vorbit alături de Dinu Mititeanu și în care a apărut și numele filmului „Hoinari prin munți”, regizat de Cosmin Dumitrache, care urmează să fie lansat la TIFF. Mi-a plăcut senzația că nu vezi doar un film izolat, ci parte dintr-o suită de povești montane care încep să circule prin festivaluri, se leagă între ele și construiesc un fel de mic univers în care muntele e personaj principal.
„În balon” a dus experiența într-o direcție mai puțin previzibilă. Nu a fost despre un traseu sau o performanță clasică, ci despre felul în care schimbarea perspectivei, literalmente, îți schimbă și modul în care privești un loc și o experiență. M-a interesat filmul tocmai pentru că nu a încercat să concureze cu celelalte pe intensitate sau pe „cât de greu a fost”, ci a vorbit mai mult despre privire, despre spațiu, despre libertate și, undeva în fundal, despre frica aceea discretă care apare de fiecare dată când pleci de acasă
Seara s-a închis cu „Champions of the Golden Valley”, film anunțat și promovat drept unul dintre cele mai premiate documentare montane din ultimii ani. Povestea aduce în față oameni și comunități care trăiesc într-un peisaj dur și totuși foarte viu, iar accentul cade mai mult pe relațiile dintre ei și pe felul în care își construiesc viața în jurul sportului și al muntelui, decât pe vreun moment singular de glorie. În centrul acestui film se află Alishah Farhang, un aspirant la Jocurile Olimpice de iarnă, care transformă visul de a fi primul care reprezintă Afganistanul la schi alpin în misiunea de a aduce pasiunea pentru acest sport în țara sa.
Și poate cel mai important lucru pe care l-am luat după această zi cu documentare legate de sport, munte și călătorii a fost felul în care aceste documentare te lasă să respiri, să asimilezi ceea ce vezi. Suntem obișnuiți ca social media să ne livreze numai extraordinarul, totul montat rapid, plin de reacții, cu nivelul de adrenalină mereu sus. Aici, ritmul e altfel. Vezi oameni care se antrenează, se opresc, obosesc, se răzgândesc, își pun întrebări, cad și reiau. Nu se întâmplă ceva spectaculos în fiecare secundă și nici nu trebuie. Documentarele te lasă să stai puțin cu normalul, cu munca de zi cu zi, cu bucățile de drum care nu ajung neapărat în highlight reel, dar care, de fapt, construiesc toată povestea. Și cred că exact de asta am ieșit din sală cu un fel de liniște, amestecată cu admirație: pentru că mi-au amintit că nu trebuie să trăim în permanent „wow” ca să avem vieți care merită povestite.
0 Comments