Există restaurante la care mergi pentru mâncare și restaurante la care mergi pentru context, pentru poveste, pentru acel sentiment discret că locul în care te afli a fost acolo cu mult înainte ca lucrurile să arate așa cum le cunoaștem astăzi. Iar Fuji din Las Palmas face parte din această categorie rară, în care experiența nu este doar despre ce mănânci, ci despre cum ajungi să înțelegi un moment din istoria gastronomică europeană.

Deschis în 1967, Fuji este considerat primul restaurant japonez din Spania, apărut într-un moment în care sushi nu era doar neobișnuit, ci aproape necunoscut în Europa, iar ideea de pește crud era privită cu reticență într-o cultură culinară care nu avea încă expunere la bucătăria japoneză.

Faptul că acest restaurant a apărut în Las Palmas, și nu într-un oraș mare european, ține mai puțin de gastronomie și mai mult de geografie și economie, pentru că în anii ’60 portul din Las Palmas era un punct strategic pentru flota japoneză de pescuit de ton, iar marinarii japonezi care opreau aici pentru perioade mai lungi nu aveau unde să mănânce preparate tradiționale.

Restaurantul a fost deschis de Toshihiko Sato, care a creat inițial un loc destinat comunității japoneze, nu turiștilor sau publicului local, ceea ce explică de ce meniul a rămas autentic și fidel bucătăriei japoneze, într-o perioadă în care sushi nu era încă parte din cultura gastronomică europeană.

În paralel, în alte orașe europene precum Paris sau Londra, primele restaurante japoneze apărute în anii ’60 serveau mai ales preparate gătite, iar sushi începe să devină mai cunoscut abia în deceniile următoare, odată cu creșterea influenței culturii japoneze și a globalizării culinare din anii ’80 și ’90.

În acest context, apariția Fuji în 1967 spune mai degrabă o poveste despre migrație, porturi și comunități internaționale decât despre trenduri culinare, iar asta face experiența de astăzi cu atât mai interesantă.

Cum a fost experiența

Am ajuns la Fuji după ce mi-a fost recomandat de un localnic, iar ideea de a merge într-un restaurant japonez care funcționează de peste 50 de ani, fără să se reinventeze constant și care este încă afacere de familia mi-a stârnit interestul din start.

Am rezervat cu vreo 10 zile înainte, ceea ce e destul de obișnuit pentru acest loc ocupat mereu, mai ales că restaurantul funcționează cu program separat pentru prânz și cină, iar mesele sunt limitate, contribuind la atmosfera calmă și organizată.

La intrare, senzația este diferită de restaurantele japoneze moderne, pentru că decorul nu urmărește minimalismul contemporan, ci păstrează o estetică discretă, ușor nostalgică, care te scoate din ritmul obișnuit al restaurantelor actuale și creează o experiență mai liniștită.

Un detaliu care mi-a plăcut imediat a fost meniul tradus în mai multe limbi, dar care începe cu japoneza, un gest mic, dar care transmite clar că identitatea locului a rămas neschimbată.

Masa a început cu crochete servite ca antreu, un început simplu, dar plăcut, care a pregătit ritmul unei experiențe relaxate, în care preparatele au venit gradual, fără grabă.

Am comandat tofu, carpaccio de ton cu papaya, avocado și un pesto subtil (care a venit cu crackers, perfect pentru mixul de texturi), sashimi din mix de pește, (ton, somon și pește alb care avea și felii subțiri de lime între, un deliciu!), un mix de rulouri cu somon și ton, și new-california rolls, fiecare preparat fiind servit simplu, fără plating elaborat, dar cu o execuție foarte bună.

Peștele era extrem de proaspăt, cu textura aceea care confirmă imediat calitatea ingredientelor, iar experiența generală era echilibrată și autentică, fără combinații excesive sau reinterpretări moderne.

După preparatele reci, a venit și partea caldă, gyoza cu carne de porc iberic, crocante la exterior și suculente la interior, un final confortabil care a încheiat masa într-un mod natural.

Carpaccio-ul de ton a fost, fără îndoială, vedeta cinei, combinația cu papaya și pesto fiind surprinzător de memorabilă, iar toată lumea de la masă a ajuns la aceeași concluzie.

Toată nota a fost 105 de euro, cu băuturi non-alcoolice incluse, un preț foarte rezonabil pentru calitatea ingredientelor și experiența generală.

Servirea a fost foarte bună, personalul prietenos și atent, fără să fie intruziv, iar atmosfera generală calmă și relaxată.

De ce merită Fuji

Fuji nu este un restaurant modern și nici nu încearcă să fie, iar tocmai această consistență îl face interesant, pentru că păstrează o identitate care a rămas neschimbată de-a lungul deceniilor. E foarte probabil să treci prin fața restaurantului și să nu-ți dai seama ce e acolo, iar asta mi se pare din nou o notă a identității sale asiatice.

Este un loc autentic, discret și surprinzător de bun, care spune o poveste diferită despre cum a ajuns sushi în Spania și, implicit, în Europa, nu prin trenduri sau hype, ci prin porturi, marinari și comunități internaționale, într-un moment în care nimeni nu vorbea încă despre sushi ca despre o experiență globală.

Să-mi trimiți o poză pe instagram dacă ajungi la acest restaurant! 🙂