Ratare prin lipsa visului – Moartea lui Ivan Ilici

Moartea lui Ivan Ilici redescoperă tema morții, ca pe momentul bilanțului suprem, în care omul își vede toată viața prin fața ochilor și își asumă acțiunile. Prezența morții separă iluzia unei vieți împlinite de realitatea unei vieți ratate. Se poate spune chiar că Tolstoi ține în palmă sufletul omului, pe care îl supune unei judecăți publice.

În ciuda titlului, acest text nu ilustrează prin metafore dramatice, sentimentaliste sau tragice moartea, ci vorbește deschis și fără false pudori despre viață. Iată cum descrierea vieții lui Ivan Ilici și gândurile acestuia de pe patul de moarte sunt o lecție de viață, despre cât de important este să avem visele noastre și să luptăm pentru ele, iar atunci când suntem pe patul de moarte, să fim mulțumiți de viața pe care am dus-o. Personajul moare în chinuri, singur, îndepărtându-și familia și fără să fie înțeles de aceasta, neputincios în fața morții, însă aceasta nu este o poveste despre suferința morții, singurătate, indiferență sau neputință. Se întâmplă să fie un oarecare, care să moară.

Omul moare după felul în care trăiește.

Atunci când Ivan se îmbolnăvește, familia nu îl sprijină, ba chiar soția îi privește boala ca pe un chin, o neplăcere, iar acest lucru duce la o separare și mai mare între soți („Ei cântă! Lor le e totuna, dar și ei o să moară!”). Nici doctorii nu îi consideră cazul său medical de importanță majoră. Așadar, faptul că el nu încerca să înțeleagă reacțiile trecute ale soției, ori modul în care se purtase el în calitate de magistrat cu oamenii obișnuiți, se reflectă în comportamentul celorlalți cu el, în momentul în care el nu mai este în deplin control asupra
vieții sale („Da, viața a fost și acum uite, se duce, se duce și eu nu pot să o opresc”.)

Ivan Ilici se trezește singur, aruncat în fața morții și este silit să treacă de la o stare la alta, așteptând lucid, urând și dorind moartea în același timp. Acum este momentul în care el apare dezbrăcat de orice funcție și statut, fiind doar un individ care abia acum încearcă să își înțeleagă rostul pe lume. Se raportează constant la primele amintiri, la copilărie și încearcă să își readopte libertatea și nepăsarea infantilă, căci aceea este perioada în care el a fost cel m ai fericit, când era restricționat conștient de niște reguli simple, adecvate vârstei respective. În momentele de suferință își recreează acel statut, devenind capricios și nervos. Pentru prima dată în viața lui de adult nu acceptă atitudinea pasivă a celor din jur.

Ivan Ilici nu moare într-un mod glorios, iar viața lui nu iese în evidență cu nimic. Nu a făcut nici lucruri mari, nici lucruri rele sau extreme. El a trăit cuviincios, conform cu regulile societății, urmărind constant liniștea și plăcerile mici. Am putea spune că este o doză din Ivan Ilici în fiecare dintre noi, sau măcar toți recunoaștem un Ivan Ilici printre cunoscuții noștri.

Moartea lui Ivan Ilici este o carte motivaţională a secolului al XIX-lea, prin care suntem îndemnaţi să ieşim din zona de confort şi să dăm la o parte ’normalul’ de care suntem sufocaţi. Cursul pe care l-a urmat Ivan – şcoală, studii superioare, un loc de muncă stabil şi satisfăcător din punct de vedere financiar, o căsătorie de convenienţe şi o casă personalizată şi totuşi la fel ca a majorităţii – este un curs urmat de foarte mulţi şi în ziua de astăzi. Ei sunt oamenii care uită să îşi bucure sufletul prin bucurii mici, prin plăceri vinovate şi neregretabile şi acţiuni spontane. Acesta este publicul ţintă al lui Tolstoi, iar prin această povestire a atins momentele cheie din viaţă care afectează într-o foarte mare măsură viitorul îndepărtat al fiecăruia.