Bănuiesc că cei mai mulți dintre voi ați văzut pe net sau prin București afișul celui mai nou film regizat de danezul Lars von Trier (remember Melancholia?), așa că imaginile alăturată nu ar trebui să vă surprindă.
Am ajuns la cinema să văd Nymphomaniac cu speranța că nu va fi un soi de film porno (că tot se spune că scenele close-up sunt filmate cu actori xxx), fără ceva mai profund, fără o poveste dincolo de sexul care i-a umplut viața lui Joe (Charlotte Gainsbourg).
Spre nemulțumirea multora, nu a fost chiar atât de mult sex. Mai ales, nu a fost scena cu cei 2 negri (!!!), una dintre primele imagini date spre promovare (aflați mai multe de la Cristina Bazavan despre promovare).
Mi-a plăcut filmul pentru că a fost o amestecătură de senzații. La scenele de început m-a luat puțin frigul când am văzut fulgii de cădeau. Muzica este de milioane, pun pariu că toată lumea din sală bătea ritmul pe Rammstein. A fost fascinant să descopăr cât de asemănătoare este viața umană de cea animalieră, cum se leagă natura. Mi s-a confirmat încă o dată că sexul slab îl reprezintă bărbații, care sunt dominați într-o secundă de orice femeie conștientă de puterea sa, la orice vârstă. Și, ideea centrală a poveștii: secretul sexului este un strop de iubire.
Charlotte Gainsbourg îmi place pentru cine este, pentru aerul franțuzesc și pentru candoarea cu care își poveștește viața și le leagă de poveștile lui Seligman. Uma Thurman a avut, oarecum un rol facil și totuși dur; rolul unei soții care o ia razna când rămâne cu 3 copii, după ce soțul părăsește familia pentru amantă (iarăși, bărbatul supus pentru sex). Chiar dacă dna. H este doar un capitol din poveste, marchează tot filmul.
Nymph()maniac – much ado about nothing? În ceea ce privește volumul I, posibil. Promovarea și-a făcut treaba și a vândut bilete. E un film care merită văzut, din punctul meu de vedere. Măcar pentru Shia LeBeouf în toată splendoarea lui. Și pentru muzică.
0 Comments