Suntem oameni și suntem supuși unei evoluții constante, în funcție de lucrurile și oamenii de care ne înconjurăm. În această evoluție, ne apropiem de anumite aspecte, în timp ce ne îndepărtăm de altele; voit sau nu. Așa ajungem să strângem în dulap multe amintiri și în suflet mulți oameni.
Când mă duc acasă, mereu văd pe umeraș kimono-ul de competiție pe care îl purtam în urmă cu vreo 3-4 ani, pe pereți afișele proiectelor din liceu, în bibliotecă – cărțile care m-au însoțit și m-au crescut. Sunt elemente care au ajutat la “săvârșirea” omului care sunt astăzi. Este cumva normal ca ele să rămână în urmă. Probabil de aceea camera mea de acasă e plină de lucruri la care țin – când mă întorc acolo mă izolez de toată nebunia din prezent.
Cu oamenii este mai greu. Ce te faci când ai tot mai puține lucruri în comun cu persoana cu care odată stăteai la povești până dimineața? Câteodată, nici nu simțim când ne îndepărtăm, când telefoanele se răresc, când pozele împreună de pe facebook dispar, când afli de la cunoscuți că “X e plecat la…”. Realizezi brusc că nu mai există conversații mai lungi de 3 minute, pentru că atunci când începi să povestești despre ce te mai pasionează, subiectul nu pasionează pe interlocutor. Cumva te aștepți ca, dacă ai ceva în comun cu cineva, cu timpul să se adune mai multe. Mai rar se întâmplă asta, de aceea suntem diferiți cu toții.
Încă învăț să let it go, încă nu știu să renunț cu totul la oameni. Numai că uneori e mai bine să rămâi cu niște amintiri frumoase, decât cu un sfârșit trist.
0 Comments