Individualismul este probabil curentul de trai actual. Nu știu sigur dacă așa se spune, nu m-am documentat înainte. Dar ideea că cineva “a ajuns acolo singur” cucerește inimi peste tot în lume.
Când crești într-o țară dezvoltată, când ai acces la internet, la educație, la apă potabilă, este o rețea întreagă de oameni ale căror eforturi le anulezi în momentul în care spui că “ai ajuns undeva singur”. Fără pile nu inseamnă singur (asta va fi deviza mea politică 😅).
Jose Mourinho spunea într-un documentar că el nu antrenează sportivi, antrenează echipe. Modul în care vorbește despre băieții lui este un kind reminder că nimeni nu reușește în viață de unul singur. Nici măcar Cristiano Ronaldo 🙂
Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeţi împreună.
În zona socială a apărut termenul de aliat. Cineva care nu este parte dintr-un grup vulnerabil sau defavorizat, dar înțelege importanța egalității de șanse. Cineva cu acces la oameni privilegiați, care poate ajuta la scăderea diferențelor. Bărbați care sprijină femei, hetero care ajută comunitatea LGBT, majoritate care ajută minoritățile.
Ați înțeles voi.
Am simțit nevoia să scriu acest articol să-mi amintesc și mie că trebuie să fim mai des aliați, unii cu alții. Trebuie să ne spunem poveștile cu sinceritate, cu deschidere, să acordăm credit cui merită. Și trebuie să ascultăm poveștile celorlalți, să înțelegem de unde vin. Ne va face asta niște vulnerabili sensibili pe toți? Probabil – și ce? Nu trăim singuri pe lume, iar dacă dăm dismiss emoțiilor, vom aduna doar frustrări.
Cristi Lupșa a scris într-o postare pe facebook câteva rânduri care m-au lovit, din care extrag partea de mai jos:
(Au fost și sunt un dar aceste mesaje,) mai ales într-un Facebook care a devenit un concert de agresivitate, majoritatea izvorâtă tocmai dintr-o lipsă de răbdare, din presupuneri și din decizia de a nu ne asculta. Pare că blocați într-un ecran uităm că nu știm mai nimic despre viața celorlalți: despre cum au ajuns să fie cine sunt, despre cum au ajuns să creadă lucrurile pe care le cred, despre care e circumstanța în care au spus un anumit lucru. Uităm că zilnic ne întâlnim cu oameni despre ale căror obstacole și suferințe nu știm, de fapt, nimic.
De ce să contribuim la ele în loc să ascultăm? De ce n-am porni de la premisa că nu vor să facă rău?
Cred că avem o relație pe dos cu încrederea. Ne purtăm de parcă ceilalți ar trebui să ne-o câștige în loc s-o oferim apriori. Înțeleg teama de a fi rănit, păcălit, dezamăgit, însă cred că majoritatea nu trăiesc vrând să facă rău altora. E o povară să fii suspicios continuu, iar în timp ajunge să te facă defensiv și nepăsător. Ar fi mai sănătos să arăți încredere din start și s-o retragi dacă a fost trădată.
Acum că l-am menționat pe fondatorul Decât O Revistă, trebuie să mărturisesc ceva. A fost o vreme când articolele DoR mă enervau la culme, acum vreo 3 ani. Ei au adoptat stilul de jurnalism narativ, în care ajungi să cunoști subiectul la 360 de grade. Ajungi să empatizezi cu acesta, deși poate nu erai deloc fan. Deseori, rezultatul era că mă simțeam prea norocoasă pentru viața pe care o aveam. Atunci am început să ocolesc materialele DoR.
Dar m-am scuturat, și am redirecționat energia aceea în a cunoaște niște zone cu care poate nu aveam treabă altfel. Iar acum mă trezesc cu newsletterul lor în față în fiecare dimineață.
—
Decât O Revistă sunt în campanie de creștere a comunității și m-am oferit ambasador. Îi puteți descoperi aici, și vă abonați prin linkul meu aici.
—
Anul acesta, date fiind și circumstanțele (Covid alert!), am început să consum mai mult conținut cu discurs de colaborare. Să ne ajutăm unii pe alții, să cumpărăm local. Să ne cunoaștem rădăcinile și să apreciem mai mult oamenii din jur. Deși viața la capitală îmi predă zi de zi lecția asta, nu vreau să mai fiu atât de individualistă.
Iar din puținul meu noroc, aș vrea să dau și mai departe. Pentru că degeaba ai merț, când drumurile sunt praf.
0 Comments