Autobiografia Mariei Sharapova – De Neoprit, a fost publicată în anul 2017, după scandalul cu dopajul. Ea menționează că începuse să scrie la carte de ceva vreme, zvonurile zic că a fost doar o mișcare de PR. În orice caz, este o lectură bună de motivat și de cunoscut cultura est-europeană. Pentru un gust mai profund, recomand de citit înainte Biografia lui Andre Agassi (sau după), pentru a compara experiențe similare (cum ar fi anii de la Școală de tenis Nick Bollettieri).
În carte, Masha Sharapova povestește viața ei de când a plecat din Soci, Rusia, la 6 ani, cu tatăl de mână, până în America, la Academia de Tenis Nick Bollettieri, care antrena toți copiii performanți din perioadă aceea.
De acolo încep alte aventuri: din punct de vedere al jocului, căci Măria nu știa altceva decât să joace (și să câștige), iar asta afecta părinții locali, apoi și pe Anna Kournikova, singura rusoaică celebra în tenis în perioada respectivă; tatălui său îi era greu să găsească un loc de muncă cu un program care să-i permită să aibă grijă de ea și să îi plătească lecțiile de tenis în același timp.
S-au întâmplat multe lucruri în anii până când Maria Sharapova să ajungă celebră: atât în interiorul ei (e al naibii de greu să joci singur, să fii singur pe teren, cu toți ochii din lume pe ține), cât și în exterior (contracte, presiune, familie). Iar cumva Maria a abordat ambele perspective în carte, făcându-te să empatizezi cu situația ei.
Mai jos sunt câteva dintre citatele cu care am rămas din carte, poate te vor convinge să o citești. Pentru mine, asta e o lectură la care aș reveni din când în când, de dragul motivării.
Prin tenacitate, Iudkin se referea la perseverență, calitatea care te face să te izolezi și să te concentrezi când ți se cere să faci același lucru de un milion de ori.
Întotdeauna am avut o filosofie simplă: Nu trebuie să fiu cea mai bună jucătoare din lume pentru a fi cea mai bună jucătoare din lume. Trebuie doar să fiu un pic mai bună față de cealaltă jucătoare, într-o anume zi.
Cu alte cuvinte, poate nu vă plac gesturile părinților de tenis, dar fără ei nu ne-ați fi avut pe mine, pe surorile Williams sau pe Andre Agassi. Înainte că jucătorul să-și formeze propria voința, părintele de tenis este voința lui.
Jucam împotrivă Nadiei Petrova, o rusoaică la care nu mă gândisem prea mult. Dar era ceva la ea. Poate că există mai multă intensitate când joci împotriva altei rusoaice. Pare că joci pentru dragostea aceluiași părinte.
Dacă nu ai o mamă căreia să i te plângi, atunci nu plângi. Reziști, știind că, în cele din urmă, lucrurile se vor schimbă, că durerea va dispărea, că presiunea va scădea. (…) Dacă vrei să mă învingi, trebuie să muncești pentru fiecare punct din fiecare game. nu îți dau nimic ratis. Unele persoane, mai ales cele care au crescut la cluburile locale, pe terenuri îngrijite, nu sunt obișnuite cu fețe care continuă să atace. Evident că despre asta vorbea și Iudkin, despre acel lucru nedefinit, despre acea încăpățânare de câine, specifică rușilor.
0 Comments