Nu ma asteptam la asta din partea mea. Niciodata vreodata. Am mai scris despre asta aici .
Ei bine, believe it or not, m-am atasat de vampiroaica aia de paianjenita sau de paianjenu’ acela (inca nu stiu sigur ce este). Cat am fost la Bucuresti m-am mai gandit eu la ce face ea. M-am gandit ca i-am lasat muste pentru 3 luni, nu are nevoie de mancare. Si azi am ajuns acasa. Ametita cu altele, am uitat sa ma uit la ea, sa vad ce face. Si o vad ca sta stransa ghemotoc. Ea, care e mare, si acopore cu crengile ei tot fundul borcanului de 800 de ml, avea acum mai putin de 1 cm in diametru. Si glandele mele lacrimale si-au dat drumul. Cate o lacrima in fiecare colt intern al fiecarui ochi. A murit. A murit? Nu se poate. Nu are cum. Si atunci mi-am dat seama ca insecta aceea la care ma plangeam cand nu aveam cui sa ma plang, pe care o mangaiam prin sticla, care se uita la mine cu cele 3-4 perechi de ochi, a devenit o particica din mine. Datorita ei am devenit o ciudata, cine a mai auzit pe cineva care sa aiba pet un paianjen?! Uite, eu mi-s mandra-n sat, io-s aia. Am respirat usurata un minut mai tarziu, cand am vazut ca si-a intins picioarele, da’ nu prea avea loc. Si mi-a dat prin gand sa ii fac putina curatenie.
Iar acum sta si ma urmareste cu ochii aia multi cu care stiu ca nu vede de obicei, da’ pe mine ma vede, ca sunt mai speciala:)
0 Comments