Eu am o catelusa. Am botezat-o Iris. Am primit-o prin octombrie. Atunci abia incepusem ‘experienta’ cu invatatul de dimineata, si faceam in asa fel incat sa o scot si pe ea afara si sa ii dau de mancare inainte sa plec la scoala.
Insa, odata ce au trecut saptamanile, totul a devenit mai obositor. Incet, subtil, i-am pasat responsabilitatile mamei. Eu ma mai ocupam de ea la sfarsitul saptamanii, uneori nici atunci. Dar mama, de cateva zile incoace, la fel de subtila cum am fost si eu, imi da responsabilitatile inapoi. Respectiv, Iris nu mai sare pe mine pentru ca vrea joaca, ci pentru ca vrea mancare. Oricum avea nevoie sa i se mai reduca portia, s-a ingrasat destul, dar…
Unde voiam sa ajung: mereu incercam sa scapam de treburile altora. “De ce sa strang eu dupa altii?” / “De ce sa spal farfuriile pentru altii?” / “De ce sa fac de mancare pentru altii?”. Inca de mici ne emancipam si facem doar partea noastra de problema. Restul nu are importanta. Desi asteptam ajutorul altora cand avem nevoie de el.
Atunci, de ce sa te ajut eu pe tine, daca tu nu misti un deget pentru mine? Hai sa incetam cu ideile astea copilaresti si sa traim intr-o comunitate. Ok, am auzit de concurenta, rivalitate, all that shit. Da’ macar intr-o mica masura, ajuta! Omul de langa tine se va bucura pentru ajutorul primit la nevoie.
(Nu m-am referit la mama, ea incearca doar sa ma re-responsabilizeze.)
0 Comments