Printr-o ironie a sorții, în toamna care marca primul an de facultate am ajuns să stau în aceeași garsonieră cu tipa cu care probabil avusesem cele mai multe conflicte în timpul liceului. De fapt, de și mai mult timp, că am făcut și gimnaziul împreună.
Prietenii noștri erau amuzați și uimiți totodată de alegerea noastră de a locui împreună. Ei au învățat ceva din întâmplările noastre – noi nu. Nu ne potrivim prea mult timp în același loc, în același timp și pace!
Cel mai mult aveam amândouă nevoie de o cameră proprie. De acasă m-am învățat să am camera mea sambo, spațiul meu, lucrurile mele așa cum le știu eu și fără să le schimbe nimeni locul. Eu am fost prima care a cedat. Am ales să mă simt prost câteva zile și apoi să-mi treacă decât să nu-mi găsesc locul încă 6 luni.
Am avut noroc de 2 prieteni – pe unul dintre ei îl știu de-o viață practic – care aveau nevoie de încă o persoană în apartament. Ai mei bineînțeles că au fost reticenți la început (cum să stai mamă cu doi băieți?!) și probabil că și restul celorlalți care vor auzi că locuiesc cu doi băieți vor ridica din sprânceană. Dar nu îmi pasă, cât mi-e bine.
0 Comments