2/52 – O săptămână în aeroport – Alain de Botton

O săptămână în aeroport de Alain de Botton nu este cartea la care te-ai astepta din partea lui. Am tot scris de așteptări, dar nu ai cum să nu le ai când știi că îl citești pe Botton. Când i-am descoperit Essays în love m-am lovit pentru prima oară de intepretarea diferită a iubirii, de ce să nu fi fost cazul și acum-chiar dacă scrie despre un aeroport?

Scriitorul Alain de Botton a fost invitat să locuiască pentru o săptămâna în aeroportul Heathrow, Londra, cu ocazia inaugurării terminalului 5. Așa a ieșit o cărticica de vreo 100 de pagini, cu poze care surprind momente cheie și oameni ai aeroportului.

(despre proprietarul aeroportului) Nu a avut nicio pretenție de la mine, nici pentru vreo dedicație, nici chiar o modestă referire la perspectivele sale în lumea viitoare. Personalul sau a mers atât de departe, încât mi-a dat explicit permisiunea de a fi dur cu activitățile companie. Într-o situație atât de lipsită de constrangesri, m-am simțit că beneficiind personal de o tradiție în care un negustor bogat intră într-o relație cu un artist complet pregătit să se comporte că un haiduc. Nu se așteaptă la bune maniere, știe și este aproape încântat la gadul că maimutoiul preferat îi va sparge toate oalele. O astfel de îngăduință este dovada supremă a puterii sale.

Toate povestea este împărțită în 4 capitole: Abordare, Plecări, Zona de operațiuni aeriene și Sosiri. Trecerile de la întâmplări din aeroport la constatări despre oameni sunt subtile și totuși te lovesc precum gândurile de la dus. Mai jos, o afirmație venită în contextul prezenței unui pasager care ducea o plasmă în Accra.

Cei bogați au tendința de a duce cel mai mic bagaj, pentru că rangul lor și drumurile făcute i-au determinat să accepte mult trâmbițata axiomă conform căreia acum se poate cumpăra orice, oriunde.

Alain de Botton este un povestitor iscusit și ne dovedește asta la fiecare rand. După ce ne face să empatizam cu călătorii, să ne punem în locul lor și poate chiar să ne amintim de momente asemănătoare, mută obiectivul pe oamenii aeroportului-pe echipă de securitate-care este antrenată special pentru a identifică potențiale pericole -, pe Ana-Maria – fata de la curățenie care a terminat Conservatorul -, sau pe cei din turnul de control. Toți acești oameni sunt acolo pentru a ne face nouă experiența călătoriei cât mai bună.

Harta era emblematică pentru o vigilență emoțională, oricât de îndepărtat era fiecare apărat de aerodromul sau de origin, oricât de independent și capabil părea, nu era niciodată abandonat de gândul celor din cameră de control din Londra care, la fel că niște părinți grijulii cu copiii lor mnu s-ar simți liniștiți până când fiecare dintre cei care se aflau în sarcină lor nu ajungeau în condiții de siguranță jos.

O săptămână în aeroport poate fi o lectură de care uiți rapid. Sau poate fi o lectură care ți-amintește să te uiți de 2 ori la oamenii din jurul tău și să accepți că sunt indivizi cu vieți și probleme personale. Poți conștientiza cât de norocos ești că poți călători cu ușurință. Și, în cele din urmă, să apreciezi nivelul la care a ajuns tehnologia.