Eleganța Ariciului nu este nicio noutate în librării sau chiar în biblioteci personale. Eu am avut curiozitatea să o citesc cam târzior, însă rămâne o lectură la care mă voi întoarce periodic datorită modului în care personajele se raportează la bucuriile personale.
O avem pe portăreasa Renée Michel într-un bloc cu oameni înstăriți din Paris. O femeie simplă, văduvă, a cărei pasiune este cultură: ascultă muzică clasică, citește mult, urmărește filme artististice, toate ascunse de ziare triviale și tocănite.
La câteva etaje mai sus locuiește Paloma Josse, o adolescentă de 12 ani, inadaptată social datorită inteligenței sale pe care decide să o ascundă de cei din jur. Și să se sinucidă când împlinește 13 ani.
Planurile celor două sunt date peste cap o dată cu mutarea în clădire a domnului Kokuro Ozu, un împătimit al artei, care stârnește interesul tuturor din clădire, dar care le și “citește” pe cele 2 dincolo de aparențe.
Toată acțiunea se petrece în bloc, întâmplările sunt amuzante și stârnește curiozitatea prin doză aceea mică de bârfă, ceea că face că lectura să fie ușoară.
Însă, mai învățam ceva (și ăsta e un motiv pentru care aș include cartea în bibliografia obligatorie de gimnaziu). Contrastul între superficialitatea locatarilor din bloc versus gândurile celor două personaje ridică multe semne de întrebare. Mai ales în ceea ce privește șansele de epatare pe care niciuna dintre cele 2 nu le ia, preferând să se bucure egoist de pasiunile lor.
Așadar, poate fi asta metoda de a fi fericit cu adevărat, taman neîmpărtășirea cu toată lumea a lucrurilor pe care le faci, în contextul în care restul oamenilor tind să supra-povestească?
Cum nu prea am chef să fiu remarcată și cum, într-o familie unde inteligența este o valoare supremă, un copil supradotat n-ar avea niciodată liniște. Ĩncerc, la scoală, să-mi reduc performanțele, dar chiar și așa sunt mereu prima. […] Trebuie să-ți dai multă osteneală că să pari mai prost decât esti.
Poate că suntem bolnave din cauza de prea mult. (…) Așadar suntem civilizații atât de măcinate de gol încât nu trăim decât în angoasă lipsei? Nu ne bucurăm de bunurile noastre sau de simțurile noastre decât când suntem asigurați că putem să ne bucurăm și mai mult de ele?
Doamnă Michel are eleganța ariciului. Pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreața, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată că și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.
0 Comments