Lisabona în noiembrie. 2016.

Am ajuns în Lisabona la mijlocul lunii noiembrie, chiar după ce se terminase Web Summit, orașul încă forfotea de turiști, iar prețurile erau încă ridicate. Însă era soare, 15+ grade și vibe bun. 

Am explorat orașul mai degrabă datorită city passului de 72h, însă nu am fost limitați de el. Am descoperit tot sudul orașului la pas, în autobuze, tramvaie și metrouri. Trebuie să vă recunosc, este mai mare decât mă așteptam, clar este greu de parcurs numai pe jos.

Ca întotdeauna, am ajuns acolo fără un plan sigur. Știam că trebuie să mâncăm multe fructe de mare, să vizităm Oceanarium (oh, the awkwardness) și să ajungem la Cabo da Roca. În schimb, am urcat în vreo 10 turnuri, am văzut acoperișurile Lisabonei din așa de multe zone, că parcă deja ne devenea familiar.

Voi face un articol separat cu câteva locuri pentru care merită să ai city pass de turist, însă până atunci e musai să scriu despre starea de bine cu care m-am întors. Sigur, unii dintre voi ați spune că asta e mahmureala de după călătorii, când ai impresia că totul e roz și minunat în orașul în care ai fost, dar aici nu este cazul.

Lisabona nu este unul dintre cele mai bogate orașe, însă locuitorii sunt printre cei mai bine îmbrăcați. Lucruri de calitate, cu simboluri de la firme celebre, discrete, oameni cu mult bun simț și totuși care folosesc mijloacele de transport în comun.

Toată lumea pare mai în vârstă decât este de fapt. Pe zborul încolo am stat lângă o puștoaică de 18 ani, care părea de 22 cel puțin.

Pe cât de bine arată cu toții la corp (la câte dealuri sunt acolo, cred și eu!), figura celor mai mulți pare destul de bătută de vânt, un lucru interesant de observat. Însă nu asta contează așa de mult, ci mai degrabă că sunt foarte amabili și încearcă să te ajute, chiar dacă nu au cea mai bună engleză.

Să vezi oameni care nu-s încruntați și nervoși constant parcă te fac să te relaxezi instant. Sigur, dacă ne luăm doar după asta, ar merge orice oraș de la Mediterană.

Spuneam de Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei. Mintea mi-a fost acolo de când am învățat prima dată despre asta la geografie, așa că trebuia să ajung acolo. După un drum spre Sintra ca de la București la Ploiești, chiar și cu acordeoniști, și o calătorie prin toate dealurile până acolo, m-am bucurat de fiecare moment în care încercam să-mi dau seama unde se termină oceanul și unde începe cerul.

Aqui, onde a terra se acaba e o mar começa…[Here, where the land ends and the sea begins…] – Luís de Camões, Os Lusíadas

Am mâncat bine, m-am relaxat și am început să mă gândesc serios cum ar fi să mă mut acolo. *Dacă știți vreun job pe-acolo, dați-mi de știre.*


Am luat prin primăvară biletele prin Blueair, am luat cazarea prin vară prin Booking, însă nu e nevoie de atâta bătaie de cap, poți lua un citybreak direct de la Vola.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *