Libertatea de a fi neica-nimeni

Cât am crescut și-mi păsa mult de “ce vrea lumea”, aveam în cap doar ideea că nu poți fi împlinit profesional, dacă nu ești persoană publică. Cred că era ceva legat de cum poți fi foarte bun la ce faci doar dacă ești recunoscut de întreg mapamondul că fiind așa.
(Acum că mă gândesc, realizez că asta e boala olimpicilor: de a fi recunoscuți județean, național, internațional, inter-galactic, altfel nu ar ști dacă chiar sunt buni sau nu. Dar asta e altă discuție.)

Faima asta, fie că ești asistentă TV, cercetător în matematici sau politician, atrage cu sine două reacții care nu sunt deloc în puterea ta:

1. Lumea e curioasă să știe tot ce faci. Speră că așa găsesc rețeta succesului pe care să o aplice și în viață lor. Dacă folosești vopseaua de păr de la Garnier, sigur vei avea succesul Andrei. Nemaivorbind despre cum toată curiozitatea s-ar extinde la prieteni și familie.
2. Lumea vrea să se laude că te cunosc. Ați văzut în toate documentarele și reportajele cum sunt intervievați profesori, rude, cunoștințe, vecina de scară-cu toții afirmând sus și tare că au prevăzut succesul tău. “Știam că Picasso va ajunge mare de când mâzgălea pereții blocului”, zice tanti Măria de la 2, care ieșea cu mătura după el. Sau “Am simțit în desenele lui Picasso forța creativă care îl stăpânea”, zice proful de desen din gimnaziu, care îi certa pe copiii care nu desenau cerul cu bleu-ciel.

Toate astea, plus social media (unde fiecare poate scrie ce vrea despre tine, fără să pățească nimic), plus internet (unde lucrurile rămân salvate for ever and ever). Noi nu am crescut cu mentalitatea americană de “când o să fiu mare, o să fiu președinte”, așa că cel mai probabil avem chiuluri, note mici, baierame și alte asemenea la purtător, pe care nu le știu poate nici părinții. Ești sigur că ai vrea să le afle o țara întreagă?

Nu-i nicio problemă, dragi tineri și dragi părinți, să nu fii “cineva” în viață. Atât timp cât îți place ce muncești și ești înconjurat de oamenii potriviți, faima o pot lua alții.