Și ce dacă ești așa cum ești?

La școală trebuie să fim oameni disciplinați, atenți, pasionați de subiectul respectiv. La interviuri trebuie să fim răbdători, zâmbitori și interesați de orice industrie practică de compania respectivă. La întâlniri trebuie să impresionăm pe celălalt, să arătăm flawless, să avem interese comune, să fim oameni de succes.

Ne comparăm mereu cu teatrul pe care-l joacă alții, având impresia că aceea este viața lor și suntem într-o competiție absurdă cu niște personaje fantastice. Țintim către succesul lor, oricare ar fi el și ne frustrăm când nu ne iese. De parcă aceeași rețetă funcționează la toată lumea, pe toate rolurile.

E normal să ne ascundem demonii și temerile, să îi ținem în control. Doar că a simula prea mult contrariul a ceea ce suntem scurtcircuitează niște legături interne, iar anxietatea ne va lovi din plin. De ce nu sunt fericit/fericită în interior, dacă urmez scenariul în exterior?

Nu-ți fie teamă să fii tu, autentic și real.

Deseori, oamenii nu-mi înțeleg sinceritatea pe care o practic non-stop, chiar și cu cei pe care-i cunosc mai puțin. Nu mă prefac că-mi plac lucrurile care-i pasionează pe ei, ba chiar am păreri puternice despre multe lucruri. Mai ales fiind femeie. Nu-ți da ochii peste cap, chiar dacă suntem în 2018, tot sunt persoane care se așteaptă să zâmbesc și să fiu de acord cu orice. Dar continui să îmi asum sinceritatea, iar cei care au nevoie de ea în viața lor continuă să mă caute (și) pentru ea.

Capcanele cele mai bune sunt atunci când e un eveniment în viața ta: primul job, trebuie să arăți ca stagiarii de pe Wall Street. Te căsătorești, trebuie să fii imaginea femeilor casnice din America anilor 60. Continuăm să jucăm roluri cu care suntem hrăniți de media și societate, ascundem cât mai bine cine suntem noi, și apoi ajungem la psiholog încercând să trecem peste depresii.

Poate că nu ești perfect/ă, poate că ai pasiuni diferite, poate nu-ți plac sarmalele și mănânci pizza cu ananas (whaaat?), dar să fii convins/ă că mai sunt și alții ca tine.